Facultatea de Matematica

Facultatea de Matematică

Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

Istoric

Tradiţie, calitate şi modernitate reunite sub acelaşi nume

Facultatea de Matematică Iaşi

Istoric pe scurt :

Cea mai veche facultate, datând din 1860 ca secţie a Facultăţii de Ştiinţe;
Modernizarea şi extinderea spre aplicaţii şi informatică după al doilea război mondial;
Una dintre cele mai renumite şcoli de matematică.

Detalii istorice :

Prima universitate modernă din ţară a fost înfiinţată la Iaşi, în 1860, printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. O educaţie avansată în matematică era posibilă în Iaşi şi înainte de înfiinţarea universităţii mentionate anterior (D. Asachi publicase în 1841 cărţi de matematică de specialitate). Aşadar, în 1860, matematica avea deja un trecut în acest sens, dacă nu o tradiţie. Până în 1864, matematica, împreună cu fizica şi cu ştiinţele naturale, au constituit secţia a doua din cadrul Facultăţii de Filozofie a Universităţii.

Legea Învăţământului din 1864 a stabilit bazele Facultăţii de Ştiinţe, cu trei secţiuni: matematică, fizică şi ştiinţele naturale. Profesorii secţiunii de matematică studiaseră la Universitatea Sorbonne din Paris. Noua Lege a Învăţământului din 1898 dată de matematicianul S. Haret, cerea profesorilor să aibă şi o activitate ştiinţifică originală, pe langă îndatoririle lor de profesori. Noii profesori, doctori în matematică la universităţile germane sau franceze, au publicat articole în revistele de specialitate din străinătate şi în Analele Ştiinţifice ale Universităţii din Iaşi (începând din 1900).

Contribuţia Profesorului A. Myller, membru al Academiei Române, la crearea unui nou val în cercetarea matematică a fost foarte importantă. Student al bine-cunoscutei şcoli de matematică din Göttingen, A. Myller a fost numit profesor la Universitatea din Iaşi în 1910. La Universitatea din Iaşi, titlul de doctor în matematică a fost acordat pentru prima oara lui O.Mayer. Ca o consecinţă a Reformei Educaţiei din 1948, Facultatea de Matematică şi Fizică a fost separată de Facultatea de Ştiinţe, ea funcţionând sub această denumire până în 1962, când Facultatea de Matematică-Mecanică şi respectiv Facultatea de Fizică s-au desprins din ea. Constrânse să se reunească în 1986 sub vechea denumire - Facultatea de Matematică şi Fizică, cele două facultăţi s-au despărţit din nou în 1989 şi astfel a fost creată Facultatea de Matematică, rămânând astfel până astăzi.

De-a lungul anilor, şcoala de matematică din Iaşi, în special Facultatea de Matematică, a contribuit la deschiderea unor vaste direcţii de cercetare iniţiate de faimoase personalităţi cum ar fi: A. Myller ,Octav Mayer , C. Popovici , S. Sanielevici, M. Haimovici,A. Haimovici, D. Mangeron şi alţii. Li s-au alăturat: D. Pompei, T. Popovici, S. Stoilow, G. Moisil, Gh. Vrănceanu,I. Popa,Gh. Gheorghiev . Matematicienii noştri, profesorii noştri excepţionali, au situat facultatea printre cele mai bune din ţară. Această tradiţie s-a bucurat de o continuitate remarcabila şi, astfel, in zilele noastre, şcoala de matematică din Iaşi este reprezentată de numeroşi specialişti recunoscuţi în toata lumea.

Profesorii noştri

Adolf Haimovici(1.X.1912 - 1.I.1993)

Pentru matematica ieseana, Adolf Haimovici este imaginea prin excelenta a dascalului, dublat de un autentic organizator si conducator. S-a nascut la Iasi; tot aici urmeaza scoala primara, gimnaziul si liceul, pe care-l termina în 1930. Se înscrie apoi la Facultatea de Stiinte a Universitatii din Iasi, de unde si-a luat licenta în 1934. Ramâne acolo preparator pâna în 1938, când îsi sustine o apreciata teza de doctorat, sub conducerea lui A. Myller. Activeaza apoi ca profesor la diverse licee din Bacau si Iasi, pâna în 1945. în acelasi an revine la Facultatea de Matematica din Iasi, unde parcurge toate treptele universitare pâna în 1981, când se pensioneaza.

Activitatea stiintifica a lui Adolf Haimovici este concentrata pe trei directii: prima din ele se refera la geometria diferentiala: spatii Riemanniene, Euclidiene, si conforme, grupuri de transformari, conexiuni afine, proiective, si neliniare. A doua directie este legata de ecuatiile functionale (diferentiale, cu derivate partiale si integro-diferentiale) cea de a treia din acestea se refera la matematici aplicate: mecanica, bio-matematica, termodinamica, economie. Contributiile sale au fost citate si folosite de numerosi matematicieni români si straini; în plus, lucrarile sale de bio-matematica sunt primele de acest fel scrise de un matematician iesean.

Adolf Haimovici s-a ilustrat ca un eminent dascal, organizator si conducator. A initiat si condus Seminarul de Ecuatii Functionale si Analiza Numerica din facultate; valoarea muncii depuse acolo poate fi apreciata după cele peste 30 teze de doctorat care s-au finalizat sub conducerea sa de cadrele didactice participante. Ca director al Seminarului Matematic "A.Myller", a contribuit esential la cresterea fondului de carte si a prestigiului acestei institutii esentiale din Facultatea de Matematica. A condus multi ani filiala Iasi a Societătii de Stiinte Matematice din România; în aceasta calitate, a publicat numeroase note, articole si carti dedicate învatamântului liceal. Ca redactor al Analelor Universitatii Iasi (Sectia Matematica) a contribuit hotarâtor la cresterea calitativa a cercetarii stiintifice din Facultatea de Matematica.

Toate acestea (si înca multe altele) creioneaza imaginea unei personalitati complexe a învatamântului iesean si românesc, un model pentru generatiile tinere.

Alexandru Myller(1879 - 1965)

Alexandru Myllerctitorul scolii matematice iesene.La 3 decembrie 2004 se împlinesc cinci sferturi de veac de la nasterea lui Myller, savant de reputatie internationala si eminent profesor al Universitatii din Iasi. S-a nascut în Bucuresti, unde a urmat scoala primara, liceul (1896) si Facultatea de Stiinte (1900), avand ca profesori pe reputatii matematicieni S.Haret, E.Pangrati, N.Coculescu si D.Emmanuel. Dupa un scurt stagiu ca profesor la Liceul "V.Alecsandri" din Galati, in 1902 pleaca la studii la Göttingen, unde a avut ca profesori pe celebrii matematicieni Felix Klein si David Hilbert. Preluând creator noua teorie a lui Hilbert asupra ecuatiilor integrale, Myller publica un ciclu de lucrari printre care si teza de doctorat (1906), elaborata sub îndrumarea lui Hilbert. Ele au marcat un moment însemnat în afirmarea matematicii românesti în lume. A obtinut numeroase rezultate în domeniul teoriei ecuatiilor diferentiale si integrale: extinderea unor rezultate ale lui Hilbert la cazul unor ecuatii diferentiale de ordin arbitrar ecuatii integrale cu nucleu antisimetric probleme bilocale, la limita si de periodicitate pentru ecuatii diferentiale ordinare si cu derivate partiale utilizarea metodelor functionale in rezolvarea unor probleme de fizica matematica geometriei diferentiale definirea notiunii de concurenta a vectorilor contravarianti ca o generalizare a paralelismului Levi Civita .

Numit în 1910 profesor titular la catedra de geometrie analitica a Universitatii din Iasi, Myller pune bazele învatamântului matematic modern prin: fondarea vestitei biblioteci de specialitate (18.X.1910) ca fundament al cercetarilor originale încadrarea unui corp profesoral de mare valoare atragerea unor tineri cu care creeaza prima scoala româneasca de matematica, cunoscuta sub numele de "Seminarul Matematic din Iasi" initierea în premiera la Iasi a unor studii de istoria matematicii românesti si universale introducerea cursurilor libere de specialitate si lucrarilor de licenta aporturi originale în geometrie diferentiala care au lansat scoala ieseana în competitie internationala pentru prima oara în 1922 prin publicarea lucrarilor legate de paralelismul lui Levi Civita aparitia în 1933 memoriului de geometrie diferentiala centro-afina elaborat în colaborare cu O.Mayer. Ca profesor, Alexandru Myller a fost un maestru în arta comunicarii cu studentii. A aplicat, pentru prima oara în tara noastra metoda euristica în predarea matematicii la nivel universitar. Lectiile sale erau adevarate momente de creatie în care profesorul ghida pe studenti sa descopere, împreuna, adevarurile stiintei predate. A împartasit cu dragoste si generozitate fiecarei genaratii de studenti tot ce a acumulat din punct de vedere stiintific si metodic. Sub îndrumarea sa, a fost obtinut (in 1920) primul doctorat in matematici pure, la o universitate romaneasca, de catre O.Mayer. Dupa razboi a functionat ca rector în dificila perioada 1944-1945. In 1947 iese la pensie. A continuat sa lucreze pâna la stingerea sa din viata survenita la 4 iulie 1965. Pentru meritele sale de exceptie, Academia Româna l-a ales membru titular în 1938, iar Universitatea Humbold din Berlin i-a decernat în 1959, titlul de "Doctor Honoris Causa" pentru straduinti deosebite de a crea o matematica romaneasca de sine statatoare. A mai primit numeroase distinctii si decoratii din partea Statului român.
(autori: prof. dr. Gheorghe Bantaş, prof. dr. Vasile Oproiu)

Constantin Popovici(24 III 1878 - 26 XI 1956)

Distinsul matematician si astronom Constantin Popovici face parte din generatia profesorilor care, prin talentul si munca lor neobosită, au pus bazele învatamântului matematic modern la Universitatea ieseana.

S-a nascut la Iasi, unde a urmat scoala primara, liceul si sectia de matematica a Facultatii de Stiinte, de unde îsi ia licenta în 1901. în anul urmator, trece si examenul de capacitate în matematica si cosmografie. în 1904, cu o bursa Adamachi, îsi continua studiile la Paris. Aici, în 1906, obtine din nou licenta în matematica iar în 1908 îsi trece doctoratul cu o apreciata teza din domeniul ecuatiilor cu derivate partiale. întors în tara, functioneaza la Universitatea din Iasi ca profesor suplinitor la catedra de geometrie analitica iar apoi la cea de astronomie si geologie. După o specializare la Paris în domeniul astronomiei, este numit în 1911, profesor agregat de astronomie, geodezie si mecanica cereasca la Universitatea din Iasi iar în 1913, când se inaugurează Observatorul Astronomic din Iasi, devine directorul acestuia, functie pe care o va detine un sfert de veac. Dupa doi ani este înaintat profesor titular la catedra mentionata. în 1918 este transferat la Bucuresti ca profesor de astronomie si director al Observatorului Astronomic, iar în 1943 se pensioneaza.

Activitatea stiintifica a lui Constantin Popovici s-a desfasurat în urmatoarele domenii: analiza matematica astronomie.

Prima directie cuprinde lucrari de ecuatii diferentiale, integrale si integro-diferentiale. Aduce contributii deosebite în teoria analitica a ecuatiilor functionale, punând în evidenta unele clase de solutii care azi îi poarta numele.

A doua directie cuprinde elaborarea unei metode originale pentru corectarea orbitelor si problema refractei astronomice. S-a ocupat si de generalizarea legii Newton-Coulomb (prin utilizarea de forte neconservative). Pe baza acestei legi, a studiat diferite probleme, dintre care remarcam pe aceea relativa la vârsta sistemului solar. Cercetarile sale au stârnit un viu interes printre specialisti, fiind citate si continuate de renumiti matematicieni din tara si strainatate.

Constantin Popovici a fost un exemplu deosebit de dascal si om de stiinta, format de Universitatea din Iasi.
(autori: prof. dr. Gheorghe Bantaş, prof. dr. Mihai Turinici)

Gheorghe Gheorghiev(1907 - 1999)

Gheorghe Gheorghiev a fost elev al ilustrilor savanti A.Myller si O.Mayer si a devenit, pentru o buna perioada de timp, liderul scolii de geometrie de la Universitatea din Iasi. A fost un reprezentant al unei generatii de dascali ieseni care au vegheat la destinele matematicilor romanesti, intr-o perioada de mari schimbari politice, cand se produceau transformari dramatice in structura sociala a tineretului studios, cand se incerca mentinerea studiului matematicilor la cotele cele mai inalte. In acelasi timp, a cautat sa reia, la nivelul posibilitatilor de atunci, legaturi ale matematicilor din Romania cu matematicile din lumea intreaga, legaturi intrerupte datorita razboiului, izolarii aparute dupa terminarea acestuia si a conditiilor extrem de grele in care traiau oamenii in aceasta perioada. A contribuit, in calitate de cercetator, de dascal, de organizator al activitatii stiintifice si didactice la facultatea de matematica din Iasi, la realizarea unui adevarat salt calitativ, nu numai in domeniul geometriei diferentiale, unde preda si isi afirma creatia stiintifica, ci si in alte domenii ale matematicilor, unde se realizau adevarate revolutii in ce priveste conceptia si tehnicile de lucru. A fost un adevarat constructor de scoala stiintifica la Facultatea de Matematica din Iasi, dovedindu-se un merituos continuator al eforturilor si straduintelor profesorului sau A.Myller.

S-a nascut la 27 iunie 1907 la Bolgrad, judetul Ismail, pe atunci in gubernia Bessarabia a Imperiului rus, astazi in Ucraina. A urmat liceul din Bolgrad in anii 1916-1925, dupa care a sustinut examenul de bacalaureat la Ismail in iunie 1925. Imediat a devenit student la Facultatea de stiinte din Iasi, sectia matematica, unde a urmat cursuri predate de profesorii A.Myller, Vera Myller Lebedeff, O.Mayer, Simeon Sanielevici, Petre Culianu, Constantin Popovici, Mendel Haimovici, Gheorghe Vranceanu s.a. si l-a avut asistent pe Ilie Popa, cu care a ramas prieten pentru toata viata. In timpul ultimului an de de studiu si dupa examenul de licenta, in martie 1929, cu o comisie prezidata de A.Myller, a devenit asistent si s-a imprietenit cu mai multi tineri matematicieni: I.Schoenberg, P.Cazanachi, D.Mangeron, E.Stihi, si cu studentul A.Climescu. Tot in 1929 a urmat cursuri de specializare la Universitatea din Hamburg, cu cunoscutul profesor W.Blaschke.

In 1929 s-a declansat criza economica pe plan mondial, criza care a afectat si tara noastra. Au existat numeroase privatiuni la care a fost supusa intreaga populatie a tarii, printre care si tinerii absolventi de facultati. Au existat celebrele curbe de sacrificiu in urma carora au suferit aproape toti salariatii si cei care isi cautau slujbe. In perioada 1929-1938, Gh. Gheorghiev a fost profesor de matematici la liceele din Aiud, Ismail, Chilia Noua, Cetatea Alba si Iasi. In perioada 1938 -1946 a fost inscris la doctorat la Universitatea din Iasi. In aceeasi perioada a fost concentrat si mobilizat timp de peste 5 ani. A participat la razboi ca ofiter de geniu si, timp de circa un an si jumatate, a fost prizonier. A existat chiar pericolul sa fie impuscat in momentul in care a fost luat prizonier, pentru ca era ofiter.

In 1946 a sustinut teza de doctorat cu titlul Suprafete ale caror familii rmarcabile de curbe sunt asemenea, si a raspuns la doua subiecte teoretice din domeniul geometriei diferentiale si teoriei functiilor, propuse de comisia de doctorat, compusa din A.Myller, O.Mayer, V.Myller, I.Popa. Lucrarea de doctorat a fost publicata in volumul din 1946 al Analelor Stiintifice ale Universitatii "Al.I.Cuza" din Iasi. Titlul de doctor a fost reconfirmat in 1954, in urma reformei invatamantului. Ulterior, acest titlu a fost echivalat cu cel de doctor docent in stiinte.

A functionat la Universitatea din Iasi ca lector (1946-1948), conferentiar onorific de matematici generale (1946-1948), profesor suplinitor de geometrie analitica (1947-1954), profesor titular de geometrie (1955-1975). Intre anii 1953 -1968 a fost decan al Facultatii de Matematica din Iasi iar, intre 1960-1975, a fost seful Catedrei de Geometrie. In aceste posturi si pozitii de conducere, profesorul Gh.Gheorghiev a avut o influenta hotaratoare asupra dezvoltarii Facultatii de Matematica din Iasi in ce priveste stabilirea unor legaturi cu directii de cercetare stiintifica, existente atat in scolile traditionale de matematica din occident cat si cu cele existente in Uniunea Sovietica. De asemenea, conceperea planurilor de invatamant, elaborarea programelor analitice ale disciplinelor de studiu s-au facut in spiritul modern al epocii. Profesorul Gh. Gheorghiev a contribuit la angajarea in activitatea de cercetare stiintifica in domeniul geometriei diferentiale si al matematiclor, in general, a numerosi tineri talentati. A condus circa 30 teze de doctorat in domeniul geometriei diferentiale si unii dintre doctoranzii domniei sale s-au afirmat ca personalitati stiintifice recunoscute in cercetarea stiintifica geometrica.

A colaborat la elaborarea unui tratat de geometrie intitulat simplu Curs de geometrie analitica (Editura Tehnica, 1951), tratat recunoscut ca o carte de baza pentru studiul geometriei analitice clasice si al teoriei curbelor si suprafetelor. Recunoasterea meritelor acestui tratat s-a realizat prin acordarea Premiului de Stat. A mai colaborat la realizarea unei carti Geometrie analitica si diferentiala, aparuta in doua volume in 1968, si 1969 la Editura Didactica si Pedagogica. In aceasta carte incep sa se reflecte schimbarile de conceptie si de tehnica de investigare in ce priveste studiul geometriei diferentiale. Ideile au fost finalizate in alte doua carti, elaborate in colaborare Varietati diferentiabile finit si infinit dimensionale, aparuta in doua volume in 1976 si 1979 la Editura Academiei Romane si Geometrie diferentiala aparuta la Editura Didactica si Pedagogica. In aceste volume, notiunea dominanta in studiul geometriei diferentiale este cea de varietate diferentiala, cu toti operatorii algebrici si diferentiali legati de aceasta notiune iar conexiunile liniare, concepute ca operatori de derivare joaca un rol esential in investigarea proprietatilor geometrice ale varietatilor diferentiabile. In particular, rezultatele din geometria riemanniana clasica isi gasesc locul potrivit.

A scris circa 180 de lucrari stiintifice in domeniul geometriei diferentiale si numeroase articole de popularizare a matematicii. A conferentiat la mai multe Universitati de prestigiu din lume, in cadrul schimburilor stiintifice ale Universitatii "Al. I. Cuza" si ale Facultatii de Matematica. A contribuit la stabilirea unor noi relatii stiintifice de colaborare cu alte Universitati din toat lumea. A primit premiul "Gh.Titeica" al Academiei Romane, a primit titlul de profesor emerit, mai multe diplome si medalii ale unor asociatii profesionale si numeroase ordine si medalii, din partea statului roman. A ramas activ din punct de vedere al creatiei stiintifice in domeniul matematicii, pana pe la mijlocul anilor '90.

Dupa pensionare, in 1975, a ramas profesor consultant la Facultatea de matematica (cu unele intreruperi) pana la deces, in 28 iunie 1999. Chiar si la o varsta inaintata, a fost activ din punct de vedere matematic, informandu-se despre noutatile din literatura de specialitate, participand activ la diverse manifestari stiintifice, propunand si ducand la capat, impreuna cu fostii sai elevi, proiecte de cercetare stiintifica. Fiicele sale M.Ignat si A. Curteanu au donat bibliotecii Seminarului Matematic peste 800 din cartile de matematica din biblioteca personala a profesorului.

Rezultatele stiintifice ale prof. Gheorghiev sale au fost citate si folosite de numerosi cercetatori din lumea intreaga, in note si memorii, teze de doctorat, monogafii si tratate. A abordat teme de cercetare stiintifica din geometria diferentiala euclidiana (retele pe suprafete, campuri de vectori pe suprafete) geometria diferentiala afina si proiectiva (campuri de conuri, configuratii Myller), geometria diferentiala a varietatilor modelate de spatii Banach, teoria grupurilor Lie, teoria G-structurilor si generalizari ale acesteia. Circa 30 de tineri studiosi si-au elaborat tezele de doctorat sub conducerea stiintifica a profesorului Gheorghiev. A colaborat, in elaborarea cartilor cu cativa colegi apropiati: R.Miron, D.Papuc, V.Oproiu, Aceste carti au fost considerate, pentru multa vreme, ca elemente de referinta, printre tinerii doctoranzi si cercetatorii in domeniul geometriei diferentiale din Romania si din numeroase centre de cercetare din strainatate. A fost profesor vizitator si a conferentiat la numeroase universitati din Europa: Jena, Padova, Sofia, Londra, Moscova, Debrecen etc. Notorietatea si imensul prestigiu stiintific ale profesorului Gh.Gheorghiev se datoresc intensei activitati de cercetare stiintifica desfasurate pe parcursul intregii vieti, precum si luciditatii si competentei cu care a stiut sa abordeze noutatile aparute in cercetarea stiintifica din domeniul geometriei diferentiale.

A predat cursuri de geometrie analitica, diferentiala, teoria grupurilor Lie etc. la diverse nivele, la Facultatea de matematica a Universitatii din Iasi. A mai predat si cursuri de matematici generale pentru studentii de la facultatile Institutului Politehnic din Iasi. Lectiile sale erau renumite prin densitatea informatiilor transmise si pentru solicitarea intelectuala extrema la care erau supusi studentii ce le urmareau. Fata de studenti, era exigent dar se arata disponibil, atunci cand timpul ii permitea, sa dea explicatii suplimentare celor care le solicitau. Pentru doctoranzii sai, era un bun sfatuitor, recomandandu-le ultimele aparitii din literatura de specialitate si oferindu-le sfaturi si idei pentru continuarea activitati de cercetare stiintifica. In calitate de conducator al destinelor Facultatii de matematica din Iasi, a contribuit la depasirea multor momente dificile din existenta acesteia si la ridicarea nivelului calitativ al actului didactic si al cercetarii stiintifice. In perioada cat a fost decan, in facultate s-a petrecut o extraordinara schimbare a argumentelor predate la cursuri si a celor abordate in cercetare, realizandu-se un salt de la aspectele traditionale existente in matematicile din perioada interbelica, catre matematicile moderne, cercetate si predate in stilul structuralist, promovat de catre grupul Bourbaki. In ultimii ani ai vietii era preocupat de istoria matematicii si de probeme matematice ale filosofiei fizicii (e.g. unificarea teoriei campurilor fizice), urmarind in mod asiduu diversele idei legate de unitatea matematicii si sinteza stiintelor naturii. Profesorul Gh. Gheorghiev a fost sarbatorit cu mai multe ocazii: la 75 de ani, la 80 de ani la 90 de ani si i s-au dedicat numere speciale din publicatia stiintifica "Analele Stiintifice ale Universitatii "Al.I.Cuza" din Iasi". Cu aceste ocazii, domnia sa, cu modestia ce l-a caracterizat toata viata, declara ca datoria pe care o are fata de Universitatea la care a lucrat si fata de colectivitatea universitara ieseana, precumpaneste mult mai mult decat meritele care au fost puse in evidenta in luarile de cuvant prilejuite de sarbatoririle la care a participat.

Meritele la catedra, in cercetarea stiintifica, de om care, pe tot parcursul vietii sale a practicat cultul muncii si al cinstei au facut din profesorul Gh. Gheorghiev o personalitate in domeniul matematicilor, respectata, atat in facultate si universitate cat si pe plan national si international.

Ca persoana care s-a dedicat intreaga viata slujirii matematicii si care a cultivat corectitudinea si cinstea in viata de toate zilele Gh. Gheorghiev a castigat stima si pretuirea celor din jurul sau. Activitatea sa in slujba scolii romanesti si in servirea matematicii a fost rasplatita prin mai multe distinctii, titlul de Profesor Emerit (1964), premiul de stat (1951), premiul "Gh.Titeica" al Academiei Roamne (1981), Ordinul Muncii (1960), Ordinul Meritul Stiintific (1960), Medalii ale Muncii etc.
(autor prof. dr. Vasile Oproiu)

Gheorghe Vrânceanu(30 iunie 1900 - 27 aprilie 1979)

De pe bancile Facultatii de Stiinte ale Universitatii din Iasi s-a ridicat, în persoana lui Gheorghe Vrânceanu, unul din cei mai straluciti matematicieni ai tarii noastre. S-a nascut în satul Valea Hogii din tinutul vechiului Vaslui. Urmeaza scoala primara în satul natal, iar liceul la Vaslui. Cu o bursa Adamachi, se înscrie la sectia de matematica a Facultatii de Stiinte din Iasi, unde audiaza lectiile celebrilor profesori A.Myller, V.Myller, S.Sanielevici, V.Valcovici. Dupa obtinerea licentei, pleaca, în 1923, la studii în Italia, la Roma, unde îsi trece doctoratul, în 1924, la marele matematician T.Levi Civita, cu o teza din domeniul analizei matematice. In 1926, este numit conferentiar de algebra superioara la Universitatea din Iasi. In acelasi an, sub influenta ideilor lui Levi Civita, realizeaza cea mai mare descoperire a vietii sale, spatiile neolonome, care astazi îi poarta numele. Intre 1927 si 1928, beneficiaza de o bursa a Fundatiei Rockefeller pentru studii la Harvard si Princeton. In 1929, este numit profesor de geometrie analitica si de analiza matematica la Universitatea din Cernauti. In 1939, se transfera la Facultatea de Stiinte din Bucuresti, la catedra de geometrie analitica si superioara, ramasa vacanta prin încetarea din viata a lui Gh. Titeica. Aici, a activat timp de patru decenii, pentru progresul stiintei si învatamântului. S-a stins din viata la 27 aprilie 1979, lasând în urma o opera monumentala, cuprinzand monografii, tratate, manuale, articole si memorii publicate în reviste de prestigiu. Opera matematica a lui Gheorghe Vrânceanu cuprinde, în special, lucrari de geometrie diferentiala cu aplicatii în mecanica analitica si fizica teoretica. Pe baza unei conceptii proprii si a unor metode originale legate de folosirea teoriei congruentelor, a obtinut rezultate de mare importanta în spatiile neolonome, Riemann, cu conexiune, grupurile Lie si în geometria diferentiala globala. Contributiile sale stiintifice au fost sintetizate în lucrarea fundamentala intitulata Lectii de geometrie diferentiala, în patru volume, tradusa în limbile franceza si germana. Creatia care i-a adus celebritatea în domeniul geometriei diferentiale, o constitue spatiile neolonome, descoperite în perioada ieseana a activitatii sale. Intreaga opera a profesorului Gh. Vrânceanu este strabatuta de ideile de neolonomie, de extinderea programei de la Erlangen, de metoda congruentelor si de geometrizarea sistemelor mecanice. Inspirat de scoala de geometrie de la Iasi, el a creat si la Bucuresti o scoala de geometrie diferentiala, care a dat tarii numeroase generatii de profesori si cercetatori. Alaturi de alti matematicieni, a pus bazele Institutului de Matematica al Academiei Române, a organizat manifestari matematice nationale si internationale si a conferentiat la institute academice si mari universitati (Roma, College de France, Princeton, Moscova, Pekin, Berlin, Londra etc). A fost membru al unor institute si societati matematice de renume. Pentru meritele sale stiintifice si didactice a fost ales, în 1955, membru titular al Academiei Române, iar Universitatea din Bologna si Universitatea "Al.I.Cuza" din Iasi i-au decernat titlul de ,,Doctor Honoris Causa", în 1967 si, respectiv, 1970.
(autori: prof. dr. Gheorghe Bantaş, prof. dr. Vasile Oproiu)

Ilie Popa (1907 - 1983)

Ilie POPA (n. 20 iulie 1907, Iaşi - d. 26 iulie 1983, Iaşi) - matematician, profesor universitar, prorector (între anii 1964 şi 1971) al Universităţii "A. I. Cuza", director al Bibliotecii Seminarului Matematic (între anii 1947 şi 1952), director general (între anii 1961 şi 1964) în Ministerul Educaţiei şi învăţământului, rector (între anii 1960 şi 1965) al Institutului Pedagogic din Iaşi.

S-a născut în Iaşi, unde a urmat şcoala primară " C. Negri", liceul "C. Negruzzi" şi Facultatea de ştiinţe a Universităţii "Al.I. Cuza", secţia matematici. După luarea licenţei în matematică în 1931, obţine doctoratul în 1934 sub conducerea savantului Al. Myller cu teza Contribuţii la geometria centro-afină diferenţială. între 1936 şi 1938 a plecat ca bursier al Academiei Române pentru studii de specializare la Roma şi Hamburg.

La Facultatea de ştiinţe din Iaşi a devenit în 1937 conferenţiar la Catedra de Algebră Superioară şi apoi, din 1942, a fost profesor la Catedra de Analiză Matematică. Din 1948 şi până în 1973 când a ieşit la pensie, a fost şef al Catedrei de Analiză Matematică.

Doctor docent, strălucit profesor şi talentat cercetător, Ilie Popa se înscrie ca o personalitate a şcolii româneşti. în activitatea la catedră, Profesorul Ilie Popa a predat cursuri de matematici elementare, matematici generale, calcul diferenţial şi integral, mecanică, geometrie diferenţială şi în special analiză matematică, funcţii reale şi istoria matematicii. Activitatea ştiinţifică a Profesorului Ilie Popa s-a canalizat în trei direcţii: geometrie diferenţială, analiză matematică şi istoria matematicii, cele aproximativ 80 de publicaţii originale făcându-l cunoscut şi apreciat în ţară şi peste hotare.

Pe parcursul a peste patru decenii de activitate în învăţământul superior ieşean, Profesorul Ilie Popa a contribuit la formarea şi educarea a numeroase generaţii de matematicieni, la dezvoltarea şi afirmarea în lume a şcolii de matematică de la Iaşi. Numeroşi tineri au devenit doctori sub îndrumarea sa. Pentru întreaga sa activitate închinată ştiinţei şi învăţământului, Profesorul Ilie Popa a primit înalte distincţii din partea statului român.

Personalitate distinsă şi complexă, profesor şi cercetător talenat, stimat şi iubit de studenţi, s-a stins din viaţă la 26 iulie 1983.

(autor: Alina Gavriluţ)

Ion Creangă (1911-1987)

Profesorul Ion Creangă, distins matematician şi personalitate de prestigiu a şcolii şi ştiinţei româneşti, face parte din generaţia profesorilor care, prin talentul şi munca lor neobosită, au contribuit esenţial la dezvoltarea învăţământului matematic ieşean.

Ion Creangă s-a născut în prima zi a anului 1911, în ţinutul Dorohoiului, ulterior stabilindu-se la Iaşi. După absolvirea liceului, î n 1929, s-a înscris ca student la Facultatea de ştiinţe, secţia Matematică, a Universităţii "Al. I. Cuza". încă de pe băncile facultăţii, Ion Creangă s-a remarcat prin aptitudini deosebite pentru cercetarea ştiinţifică. Primii paşi în această direcţie i-au fost călăuziţi de către iluştrii profesorii Al. Myller şi Gr. Moisil, iar biblioteca Seminarului Matematic i-a oferit, pe lângă cărţile şi revistele de specialitate necesare, un cadru propice studiului. A fost mai întâi preparator la Catedra de Mecanică a profesorului S. Sanielevici şi apoi asistent la cea de Calcul Diferenţial şi Integral, condusă de profesorul Gr. Moisil.

În perioada 1938-1939 a beneficiat de o specializare la Roma, ce i-a facilitat tânărului cercetător Ion Creangă contactul cu o mare şcoală de geometrie. De altfel, tot aici şi-a susţinut teza de doctorat în iulie 1930, cu profesorul Enrico Bompiani. Ca o recunoaştere a valorii rezultatelor obţinute în teză, ulterior aceasta a fost publicată în prestigioasa revistă italiană Rendiconti di Matematica.

Între anii 1942 şi 1945 Ion Creangă a activat în cadrul Institutului Politehnic "Gh. Asachi" din Iaşi, ocupând mai întâi un post de conferenţiar şi apoi unul de profesor.

După anul 1948, îl regăsim ca profesor la Catedra de Algebră a Facultăţii de Matematică şi Fizică nou înfiinţate, în universitatea de care îşi va lega viaţa, cariera didactică şi destinul. A fost decan al facultăţii amintite, poziţie din care, cu talent şi dăruire, a contribuit la punerea bazelor organizării ei. Din 1953 este numit prorector al Universităţii, iar din 1955 devine rector al acesteia. Cu dăruire totală şi înaltă responsabilitate, a condus Universitatea ieşeană vreme de 17 ani spre locul de frunte pe care îl ocupă (şi astăzi) în rândul instituţiilor de învăţământ superior din ţară. La iniţiativa rectorului Ion Creangă a fost sărbătorit centenarul universităţii şi s-a realizat scrierea istoricului ei.

În toţi aceşti ani, Ion Creangă a reuşit să rămână un profesor model, ţinând cursuri foarte apreciate de auditoriu, pentru fericita îmbinare a rigorii matematice cu deplina accesibilitate, pentru frumuseţea lor simplă, pentru densitatea şi calitatea informaţiilor. De altfel, numeroşi studenţi ai săi i-au devenit ulterior discipoli (a condus peste 20 de doctorate) şi s-au afirmat ca specialişti de renume naţional şi internaţional.

În paralel, Ion Creangă a desfăşurat o prodigioasă activitate ştiinţifică, concretizată prin elaborarea unor manuale universitare, tratate, monografii (amintim aici doar câteva titluri -- "Algebră liniară", "Introducere în teoria numerelor", "Introducere algebrică în informatică. Teoria automatelor şi Limbaje formale", "Teoria algebrică a semigrupurilor cu aplicaţii" -- ce au devenit cărţi de referinţă în matematica românească), cât şi prin redactarea unui număr semnificativ de articole de specialitate. A adus contribuţii importante în special în domeniul algebrei şi al teoriei numerelor (studiul unor ecuaţii matriceale, studiul congruenţelor binome în legătură cu o teoremă a lui Zolotarev, metode de construcţie a algebrelor Lie nedistributive, ecuaţii funcţionale asociate unor operatori neliniari în algebre asociative, studiul unor structuri ternare asociate algebrelor liniare), dar şi în geometria diferenţială (menţionăm că multe dintre rezultatele domniei sale au aplicaţii interesante în teoria G-structurilor) sau în fundamentarea algebrică a informaticii.

Activitatea desăvârşită a profesorului doctor docent Ion Creangă pe toate palierele (didactic, ştiinţific, organizatoric, ... etc.) a fost răsplătită de-a lungul timpului cu numeroase distincţii, dintre care le menţionăm doar pe cele de "profesor emerit" şi "om de ştiinţă emerit".

Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi, căreia Ion Creangă i-a dedicat întreaga viaţă, l-a înscris definitiv în galeria marilor săi profesori.

(autor: Marius Tărnăuceanu)

Ioan Grindei (1914 - 1975)

S-a născut la 27 octombrie 1914 în comuna Bărbeşti de lânga Cernăuţi. Liceul l-a urmat la "Aron Pumnul" din Cernăuţi (bacalaureat în 1936). După ce-şi face stagiul militar (1936-1937) se înscrie la Facultatea de ştiinţe, secţia matematici, a Universităţii din Cernăuţi, unde urmează trei ani (1937-1940). Facultatea o termină însă la Iaşi, de unde obţine licenţa în matematici. între 1943 şi 1946 a fost pe front. în noiembrie 1946 a fost numit asistent la catedra de mecanică teoretică de la Facultatea de ştiinţe a Universităţii din Iaşi, transformată în decembrie 1948 în Facultatea de matematică şi fizică. La această catedră a fost avansat lector în 1950.

în 1958 şi-a susţinut la Universitatea din Iaşi disertaţia de doctor în ştiinţele matematice, tratând subiectul Contribuţii la studiul integrării şi echivalenţei sistemelor mecanice neolonome. în această disertaţie tratează un caz mult mai general decât cazurile studiate anterior de Élie Catan, Gh. Vrănceanu, Mendel Haimovici şi Radu Miron privitoare la geometrizarea sistemelor mecanice neolonome, şi anume Grindei studiază cazul legăturilor neolonome oarecare şi dependente de timp (reonome).

Ca urmare a titlului nou obţinut de doctor, este numit pe baza unui concurs în 1959 conferenţiar de mecanică teoretică la Facultatea de matematică şi fizică a Universităţii din Iaşi, iar în 1967 a fost avansat profesor. A predat cursul de mecanică teoretică la anii III şi IV matematică şi fizică. A trecut în nefiinţă în anul 1975.

Activitatea ştiinţifică. Ioan Grindei a început cu lucrări de geometrie diferenţială [1,3], a studiat sistemele mecanice supuse la legături neolonome [5,6,8], iar apoi s-a preocupat de probleme privind domeniul teoriei elasticităţii [9-18].

Geometrie diferenţială. Primul memoriu publicat [1] priveşte suprafeţele de moment de inerţie minim faţă de o axă. El arată că aceste suprafeţe satisfac o ecuaţie cu derivate parţiale de tip Monge-Ampère. Soluţii particulare ale problemei sunt elicoizii şi unele suprafeţe de rotaţie.

Apoi a studiat [2] curbele din geometria grupului afin care lasă invariantă forma diferenţială exterioară canonică în patru variabile. Folosind metoda reperului mobil al lui Cartan, a stabilit ecuaţiile reduse ale curbelor şi a studiat în particular curbele pentru care curburile sunt constante. Imediat după aceea a studiat [3] hipersuprafeţele din geometria grupului afin care lasă invariantă forma diferenţială exterioară canonică în patru variabile. Utilizând metoda ecuaţiei reduse, a stabilit ecuaţia hipersuprafeţei. Ca aplicaţie a cercetat hipersuprafeţele pentru care invarianţii sunt constanţi, arătând că aceştia sunt hipersuprafeţe afine.

Extinzând o teoremă a lui Cataldo Agostinelli referitoare la sisteme mecanice scleronome, Grindei a arătat [5] că se poate reduce prezentarea geometrică a sistemelor neolonome la reprezentarea celor olonome.

A stabilit [6, 8] condiţiile în care metoda de integrare a lui Hamilton-Jacobi, valabilă în dinamica sistemelor mecanice supuse la legături olonome, poate fi aplicată şi la sisteme mecanice supuse la legături neolonome de o anumită formă dată sau la sisteme mecanice neolonome cu mase variabile.

Preocupat de sistemele mecanice corespondente de prima şi a doua speţă (adică păstrând sau nepăstrând geodezicele), a studiat [7] cazul sistemelor corespondente unui sistem de două grade de libertate şi cu forţe nenule.

Teoria elasticităţii. Plecând de la lucrările lui Mushelişvili, a rezolvat [11] problema încovoierii unei console ortotrope de secţiune transversală mărginită de un număr de contururi închise simple, aducând problema la încovoierea unei console izotrope cu coeficientul lui Poisson dat de o anumită relaţie. Pentru distribuţia tensiunilor în consolă, a stabilit formulele în care intervin funcţia de torsiune şi o funcţie armonică.

A studiat [12] distribuţia tensiunilor termice într-un cilindru omogen şi izotrop, de secţiune transversală limitată de un contur eliptic exterior şi un număr finit de contururi eliptice interioare; a folosit aici metoda Buvnov-Galerkin.

În problema distribuţiei tensiunilor în jurul găurilor circulare într-un mediu elastic semiplan, anizotrop şi omogen, a ajuns la concluzia că aceasta se reduce [13] la rezolvarea unei ecuaţii integrale Fredholm. A studiat tensiunile termice în corpuri cilindrice izotrope [14, 15], transversal-izotrope [17] sau plăci [16, 18], în anumite ipoteze privind variaţia temperaturii. în [17], el a stabilit, printr-o metodă nouă, o clasă de soluţii ale problemelor de echilibru din teoria elasticităţii.

Memorii. Lucrări publicate:

[1] Suprafeţe de moment de inerţie minim faţă de o axă, St. Cerc. ştiinţ. Acad. R.P.R., Filiala Iaşi, I, 2, 495-499 (1950).
[2] Geometria grupului afin ce lasă invariantă forma diferenţială exterioară canonică în patru variabile, St. Cerc. ştiinţ. Acad. R.P.R., Filiala Iaşi, II, 3-4, 120-132 (1951).
[3] Geometria grupului afin ce lasă invariantă forma diferenţială-canonică în 4 patru variabile. Teoria hipersuprafeţelor, St. Cerc. ştiinţ. Acad. R.P.R., Filiala Iaşi, secţia I, mat. Fiz. Chim., V, 3-4, 85-97 (1954).
[4] Invarianţii sistemelor mecanice neolonome reonome, comunicare la al 4-lea Congres al matematicienilor români, 27 mai-4 iunie 1956; vol. IV, Bucureşti, Edit. Academiei 1960, pag. 193-194.
[5] Sur l' équivalence des systèmes mécaniques non holonomes, An. ştiinţ. Univ. Iaşi, serie nouă, secţ. I, mat. fiz., III, 1-2, 197-206 (1957).
[6] Contribuţii la studiul integrării ecuaţiilor mişcării unui sistem mecanic supus la legături neolonome, An. ştiinţ. Univ. Iaşi, serie nouă, mat. fiz., IV, 1, 81-90 (1958).
[7] Asupra sistemelor mecanice corespondente, St. cerc. ştiinţ. mat. Acad. R.P.R., Filiala Iaşi, IX, 1, 189-197 (1958).
[8] Asupra sistemelor cu masa variabilă supuse la legături neolonome, St. cerc. ştiinţ. mat. Acad. R.P.R., Filiala Iaşi, XI, 1, 187-191 (1960).
[9] Distribuţia tensiunilor în jurul unui număr oarecare de goluri circulare într-un mediu elastic semiplan, St. cerc. ştiinţ. mat. Acad. R.P.R., Filiala Iaşi, XII, 1, 171-177 (1961).
[10] Calculul tensiunilor într-un mediu elastic semiplan omogen şi greu, prevăzut cu goluri circulare, St. cerc. mat. Iaşi, XIII, 1, 189-194 (1962).
[11] încovoierea unei console ortotrope cu secţiune transversală multiplu conexă, St. cerc. ştiinţ. mat., Iaşi, XIII, 2, 383-388 (1962).
[12] Tensiuni termice într-un cilindru eliptic, omogen şi izotrop, prevăzut cu un număr finit de goluri eliptice, St. cerc. ştiinţ. mat., Iaşi, XIV, 2, 371-375 (1963).
[13] Asupra tensiunilor într-un mediu elastic semiplan omogen şi anizotrop, prevăzut cu goluri circulare, An. ştiinţ. Univ. Iaşi, s.I, mat., X, 1, 209-216 (1964).
[14] Tensiuni termice în corpuri cilindrice izotrope plasate într-un cîmp de temperatură discontinuă, Bul. Inst. Polit. Iaşi, XII (XVI), 3-4, 93-98 (1966).
[15] Tensiuni termice axial simetrice în corpuri cilindrice izotrope de lungime finită, An. ştiinţ. Univ. Iaşi, mat., XII, 1, 191-196 (1966).
[16] Tensiuni termice nestaţionare în plăci circulare subţiri (discuri) în ipoteza variaţiei liniare a temperaturii după grosimea lor, An. ştiinţ. Univ. Iaşi, mat., XIII, 1, 103-116 (1967).
[17] Tensiuni termice în medii elastice transversal izotrope, An. ştiinţ. Univ. Iaşi, mat., XVI, 1, 169-176 (1968).
[18] Tensiuni termice staţionare într-o placă subţire compusă din materiale diferite, Buletinul Institutului Politehnic din Iaşi, Tomul XV (XIX), fasc. 3-4, 1969.

Cursuri publicate:

[1] Termoelasticitate, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967, 194 pagini.
[2] Mecanică Teoretică, Univ. Al. I. Cuza Iaşi, Facultatea de Matematică-Mecanică, 1969, 484 pagini.

(autor: Cătălin Galeş, după Gheorghe şt. Andonie, Istoria Matematicilor Aplicate Clasice din România, Mecanică şi Astronomie, Editura Academiei, 1971)

Mendel Haimovici(1906 - 1973)

Eminent elev al scolii de geometrie de la Iasi, Mendel Haimovici s-a remarcat prin lucrari de mare profunzime si finete care au provocat un ecou deosebit în lumea matematicienilor. Dotat cu o inteligenta vie, cu un talent matematic scânteietor si cu trasaturi nobile de caracter, el a lasat pentru posteritate o opera durabila si imaginea unui remarcabil cercetator si distins profesor al Facultatii de Matematica din Iasi. S-a nascut la Iasi, unde urmeaza Scoala primara "Gh. Asachi" (1918), Liceul National (1926) si Facultatea de Stiinte, sectia matematica (1930). A fost remarcat de profesorii sai A.Myller si O.Mayer, datorita carora a fost numit asistent (1930). In 1932 pleaca la Roma, unde îsi trece doctoratul cu o tema din mecanica fluidelor, sub conducerea reputatului profesor T.Levi Civita. In 1937 si 1938 beneficiaza de stagii de specializare la Universitatile din Londra si Paris. Din 1940 pâna în 1944 a fost scos din Universitate în baza legilor nationaliste si a devenit profesor la Liceul evreiesc din Iasi, unde a detinut si functia de director. Din noiembrie 1944 redevine asistent la Universitate, iar din iunie 1945, este incadrat ca profesor de mecanica teoretica, functie pe care o detine pâna la sfârsitul vietii. Din 1948 a devenit seful catedrei de Mecanica si Astronomie. A avut un mare rol în crearea si dezvoltarea Institutului de Matematica al Academiei Române, Filiala din Iasi, al carui director a fost din 1949, pâna in 1973. In acest timp a fost ( între 1948 si 1959) si secretar al Filialei Iasi a Academiei Romane.

Activitatea stiintifica a lui Mendel Haimovici s-a concretizat în trei domenii principale: geometrie diferentiala, teoria ecuatiilor cu derivate partiale, mecanica mediilor continue.

In domeniul geometriei diferentiale cercetarile sale au fost influentate de preocuparile profesorilor sai Myller, Mayer si Levi Civita, dar au mers mai departe prin abordarea unor noi probleme. Lucrarile sale au fost inspirate de memorii ale lui Cartan, fiind îndreptate catre teoria spatiilor cu conexiune liniara, geometria spatiilor Finsler, geometria integrala, cvasigrupuri de transformari pe varietati diferentiabile, spatiile neolonome si geometrizarea sistemelor mecanice. Este considerat unul din fondatorii geometriei Finsler si unul din pionierii din tara noastra în domeniul geometriei integrale. In teoria ecuatiilor cu derivate partiale a valorificat idei si rezultate ale lui Darboux, Goursat, Cartan si Kaehler, obtinând proprietati generale si geometrizarea sistemelor Pfaff. In aceasta teorie a introdus notiunile de separare, reducere, prelungire si decompozabilitate. A generalizat metoda lui Darboux pentru ecuatii cu derivate partiale de ordinul al doilea, a stabilit criterii de natura algebrica pentru decompozabilitatea unor sisteme diferentiale si a studiat prelungirile sistemelor diferentiale în scopul atingerii calitatii de involutivitate. Cercetarile în domeniul mecanicii au continuat pe cele din teza sa de doctorat, la care s-au adaugat alte problema legate de teoria elasticitatii, teoria placilor, metodele numerice si tehnicile computationale în mecanica. Ideile sale fecunde din domeniul mecanicii mediilor continue au fost preluate de numerosii sai elevi care au format o adevarata scoala de mecanica la Iasi.

A predat cursuri de mecanica rationala, capitole speciale de ecuatii cu derivate partiale, fizica teoretica si mecanica ondulatorie, teoria elasticitatii etc. Lectiile sale erau inimitabile, fiind strabatute de emotia cercetarilor continuate de acasa în sala de curs.

Pentru meritele sale exceptionale de cercetator si creator de scoala în mecanica si ecuatii cu derivate partiale si de stralucit profesor, Academia Româna l-a ales membru corespondent în 1949 si membru titular în 1963. A primit numeroase distinctii din partea Academiei Române si Ministerului Invatamântului.
(autori: prof. dr. Gheorghe Bantaş, prof. dr. Vasile Oproiu)

Neculai Negoescu (1919 - 2006)

NECULAI NEGOESCU - matematician, profesor universitar (1919-2006).

S-a născut la Iaşi, la 2 martie 1919. A absolvit liceul în oraşul natal, în 1937. Tot aici a absolvit Facultatea de ştiinte (Sectia Matematică) a Universitatii "Al.I. Cuza", luându-şi licenta în matematică în 1941. între anii 1943 şi 1948 a functionat ca asistent la Catedra de Calcul diferential şi integral de la Facultatea de ştiinte, Sectia Matematică. Simultan, în perioada 1945-1946 a fost şi asistent la astronomie.

Neculai Negoescu a fost printre cei care, în 1945, au adus Biblioteca Seminarului Matematic înapoi, în Iaşi, după ce aceasta fusese evacuată în primăvara anului 1944 la Ighiu, Alba Iulia, în timpul celui de al doilea război mondial. Sub îndrumarea profesorului Al. Myller, actiunea s-a desfaşurat în bune conditii, fără pierderi din fondul de carte sau publicatii deteriorate.

A urmat în mod firesc treptele carierei universitare: din 1948 şef de lucrări, din 1953 conferentiar şi în final profesor universitar la aceeaşi Catedră de Calcul diferential şi integral a Facultatii de Matematică şi Fizică de la Universitatea "Al.I. Cuza", de unde s-a retras din activitate în 1986. A fost prodecan al aceleiaşi facultati între 1953 şi 1969, într-o perioadă istorică dificilă.

şi-a sustinut în 1965 teza de doctorat Aproximarea numerelor irationale prin numere rationale sub îndrumarea ştiintifică a profesorului Ilie Popa.

A tinut cursuri de calcul diferentialşi integral, calculul probabilitatilor, matematici generale, bazele matematicilor superioare, teoria functiilor de o variabilă reală, teoria functiilor de o variabilă complexă şi teoria constructivă a functiilor.

A publicat - fie singur, fie în colaborare cu P. Minut şi E. Olaru -numeroase articole şi cărti în domeniul teoriei numerelor (aproximarea asimetrică a numerelor irationale şi interpretare geometrică sau fractiile continue, simple şi multiple) sau în alte probleme, cum ar fi studiul ecuatiilor de recurenta cu doi indici (folosite în teoria structurii de polimeri) şi formule pentru lungimea unor curbe.

Ca şi coordonator ştiintific, a condus tezele de doctorat ale profesorilor V. Popa, S. Crăciunaş, M. Borcea, C. Davideanu, V. Postolică şi T. Buhăescu.

A rămas în amintirea colegilor săi şi a celor care l-au cunoscut ca un om sensibil, cald şi inteligent, corect şi ordonat, generos şi delicat. Avea o fire conciliantă, era foarte calm şi nu se înfuria niciodată. Fiica sa, prof. dr. Nicoleta Negoescu, de asemenea matematician, amintindu-şi că tatăl său a fost un familist model, rareori supărat, spunea: "nu i-am auzit niciodată pe părintii mei certându-se...".

A trecut într-o altă dimensiune la 9 februarie 2006, la Iaşi.

(autor: Anca Croitoru)

Octav Mayer(1895 - 1966)

Intre marii oameni de stiinta formati la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi - profesori la Facultatea de Matematica, care au avut vocatie universala, se distinge figura geometrului Octav Mayer. Ca unul dintre ultimii sai discipoli, îmi revine sarcina de a creiona succint portretul academicianului Octav Mayer. Imi fac aceasta datorie de suflet sub imperativul credo-ului sau exprimat în prefata cartii "Geometria Configuratiilor Myller". Citez: "Se pot aduce marilor oameni de stiinta disparuti felurite omagii; adesea vântul vertiginos al progresului sterge urmele pasilor facuti de ei. A nu-i uita înseamna a le continua opera, legându-i astfel organic de actualitatea vie".

Impresionant, dar chiar si acum, la aproape 40 de ani de la disparitia sa, Octav Mayer ramâne una dintre marile personalitati ale stiintei si învatamântului din România.

Figura sa emblematica în Universitatea ieseana o puteti întâlni în Sala Senatului - portret realizat de pictorul Dan Hatmanu, în bustul din aleea statuilor realizat de doamna Dumitrascu, în Amfiteatrul "Octav Mayer", dar si în titulatura Institutului de Matematica al Filialei Iasi a Academiei Române - peste tot unde Octav Mayer a desfasurat o activitate didactica si stiintifica de înalta tinuta.

Octav Mayer s-a nascut la Mizil, în 1895. A absolvit Liceul National din Iasi si a obtinut licenta în matematici la Universitatea din Iasi. Tot aici si-a trecut doctoratul, în 1920 - fiind primul Doctor în Matematica cu teza sustinuta în România. A functionat 46 de ani la Facultatea de Matematica din Iasi si la cea din Cernauti, ocupând succesiv pozitiile de lector, conferentiar si profesor si predând cursuri fundamentale si speciale, care au ramas în memoria comunitatii academice. A fost un profesor desavârsit. îsi pregatea cu meticulozitate prelegerile pe care le prezenta apoi în chip stralucit. Model de profesor universitar, care s-a impus în ultimii 80 de ani în învatamântul universitar iesean, urmat fiind cu rigoare de continuatorii sai: Gr. Moisil Gh. Vranceanu Mendel Haimovici Adolf Haimovici Gh. Gheorghiev C.Climescu Ilie Popa Ion Creanga dar si de cei din generatiile urmatoare.

Octav Mayer a desfasurat o activitate stiintifica de exceptie în: geometria diferentiala, geometria algebrica, varietati Riemanniene, spatii cu conexiune.

A studiat geometriile cu grup fundamental, iar împreuna cu Gh. Titeica si Al. Myller au construit geometria diferentiala centro-afina, creatie pur românesca, care a impus Scoala geometrica din Iasi în plan international. Cercetând extinderea paralelismului Levi-Civita în varietati curbe, a introdus un invariant nou în geometria configuratiilor Myller. Multe dintre descoperirile sale în geometria diferentiala proiectiva îi poarta numele. Rezultatele stabilite au fost preluate de numerosi geometri români si straini.

Detalii privind viata si opera savantului se gasesc în cartea dedicata centenarului nasterii, "Octav Mayer, 1895 - 1995" editata de R. Miron si P. Caraman.

Opera sa matematica a fost cuprinsa în doua volume de dimensiuni impresionante publicate de Academia Româna, al carei membru a fost începând din 1935.

Nu putem încheia acest medalion fara a mentiona faptul ca Octav Mayer împreuna cu Alexandru Myller au pus temelia faimosului Seminar Matematic de la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi, în care s-au format numerosi matematicieni români.

De-a lungul anilor, pentru profesorul si savantul Octav Mayer am pastrat un adevarat cult.
(autor prof. dr. Radu Miron)

Simion Sanielevici(4 VIII 1870 - 12 VIII 1963)

în galeria marilor profesori ai Universitatii iesene care au adus contributii de seama la edificarea învatamântului matematic modern din tara noastra, un loc de frunte îi revine si profesorului Simion Sanielevici.

Om de vasta si profunda cultura universala, a participat, alaturi de sotii Myller si de alti eminenti matematicieni, la crearea bazei materiale a învatamântului matematic iesean si la crearea premiselor necesare cercetarii stiintifice în domeniul mecanicii.

S-a născut în Botosani, unde a urmat cursurile scolii elementare si ale Liceului "August Treboniu Laurian", pe care l-a absolvit în 1889. Se înscrie apoi la Facultatea de Stiinte, sectia de matematica din Bucuresti, pe care o absolva în 1895. Dupa trecerea licentei, îsi continua studiile în Franta, la Paris - unde, din nou, îsi trece licenta în matematica în 1907. Doi ani mai târziu, îsi ia doctoratul în matematica, cu o valoroasa teza din domeniul ecuatiilor fizicii matematice. întors în tara în 1909, este numit profesor secundar la Seminarul Pedagogic Universitar din Bucuresti, calitate pe care o detine pâna în 1919. în paralel, în 1911, este numit conferentiar provizoriu la Conferinta de analiza matematica a Facultatii de Stiinte din Bucuresti iar în 1913, este docent la aceeasi disciplina. In 1920 este transferat la Universitatea din Iasi, ca profesor titular la catedra de calcul diferential si integral. Din 1921 pâna în 1929 suplineste si catedra de mecanica rationala ramasa vacanta în urma plecarii lui Victor Vâlcovici la Institutul Politehnic din Timisoara. In 1929 se transfera ca profesor titular la catedra de mecanica rationala si aplicata. în aceasta calitate, a functionat pâna în 1938, când se pensionează si se stabileste în Bucuresti.

Opera stiintifică a lui S. Sanielevici s-a concretizat în special în domeniul analizei matematice. Cercetarile sale în acest domeniu sunt axate pe studiul ecuatiilor diferentiale, integrale si integro-diferentiale. Se numara printre primii matematicieni români care au studiat ecuatii cu derivate partiale de tip eliptic pe o varietate diferentabila oarecare, anticipând o directe de cercetare care a capatat un interes deosebit mult mai târziu.

S. Sanielevici a fost un dascal de exceptie al Universitatii iesene. Din magistralele sale lectii, a aparul la Iasi, Tratatul de mecanica rationala, în doua volume. Este primul tratat în acest domeniu pe plan national, în care se utilizeaza consecvent metodele vectoriale si se ofera o perspectiva istorica asupra dezvoltarii principiilor mecanicii.

Pentru merite deosebite pe tarâmul scolii si al stiintei este ales, în 1948, membru de onoare al sectiei de matematica a Academiei Române.

sus